Starea limbii găgăuze în Republica Moldova
Problema utilizării limbii găgăuze în vorbirea cotidiană pentru găgăuzi nu a început nicidecum în zilele noastre și nici măcar acum 30 de ani, când a fost creată autonomia găgăuză, ci mult mai devreme – în plin regim sovietic și în perioada de rusificare generalizată. Un fapt istoric bine cunoscut este că predarea limbii găgăuze în școlile locale a fost oprită în 1962, astfel încât generația părinților mei nu și-a studiat limba maternă la școală.
Aceeași privare au suferit și copiii născuți în anii ’70-’80. Îmi amintesc foarte bine că în școala primară exista o regulă clară: limba găgăuză – doar acasă. Îmi amintesc cum învățătoarea îi corecta constant pe colegii mei care vorbeau în găgăuză în timpul pauzelor, forțându-i să treacă la rusă. De asemenea, au fost mai multe ședințe cu părinții în clasele primare, unde li se recomanda să vorbească acasă cu noi în rusă, să ne citească literatură clasică rusă și să ne dezvolte vocabularul în această limbă. Totuși, acest proces nu poate fi privit doar negativ, deoarece datorită limbii ruse, mulți găgăuzi au devenit medici, profesori, ingineri, oameni de știință, scriitori și alți specialiști remarcabili. Însă, un aspect esențial este că în conștiința colectivă s-a înrădăcinat convingerea că limba găgăuză este doar „o limbă de uz casnic”.
Pentru generația mea, limba găgăuză a revenit în programa școlară în 1993, cel puțin atunci a apărut pentru prima dată în orarul meu disciplina „Limba și literatura găgăuză”. Însă, până în acel moment, majoritatea colegilor mei (inclusiv eu) nu mai eram capabili să vorbim fluent în găgăuză, nici măcar la un nivel de bază. Astfel, limba a trecut treptat din categoria „limbă de uz casnic” în cea de „limba bunicilor”. Totuși, această problemă era mai puțin acută în satele găgăuze, unde tinerii creșteau într-un mediu lingvistic natural. Dar, când acești tineri ajungeau la liceele din orașe, se observa clar că le era jenă să vorbească în găgăuză cu colegii lor din mediul urban.
Acest fenomen s-a prelungit din perioada post-sovietică până spre sfârșitul anilor ’90. Îmi amintesc foarte bine că, atât în perioada în care eram studentă, cât și mai târziu, când am predat pentru scurt timp studenților, mulți tineri de 17-19 ani evitau să recunoască faptul că sunt găgăuzi. Imaginează-ți, le era rușine să spună „Sunt găgăuz”. Și acest lucru se întâmpla tocmai în perioada în care lupta pentru autoidentificare și conștiința națională găgăuză se intensifica, iar la orizont apărea Republica Găgăuză și ulterior Autonomia Găgăuză.
Un alt paradox al societății găgăuze este că, odată cu apariția Găgăuziei, mulți părinți s-au opus introducerii învățământului în limba găgăuză. Ideea de a preda disciplinele generale în găgăuză a întâmpinat o rezistență atât de puternică, încât nici după 30 de ani nu s-a avansat mai mult decât introducerea limbii găgăuze în grădinițe și predarea câtorva materii simple (cum ar fi desenul și educația tehnologică) în această limbă. În plus, a fost introdus un curs special – „Istoria, cultura și tradițiile poporului găgăuz”. Nu este un secret că gimnaziile și liceele din Găgăuzia pierd anual elevi care nu vor să susțină examenul de bacalaureat la limba găgăuză și fie se transferă în raioane unde această materie nu este obligatorie, fie renunță complet la sistemul de învățământ.
În Găgăuzia există o lege privind „Extinderea utilizării limbii găgăuze”, elaborată și adoptată în 2018 de deputații Adunării Populare, Ekaterina Jekova, Elena Karamit și Mihail Jelezoglo. Însă, un alt paradox este că adoptarea acestei legi a fost inițial întâmpinată cu rezistență din partea autorităților executive, conduse de fostul bașcan Irina Vlah. Totuși, legea a fost adoptată, având scopul de a asigura funcționarea și extinderea utilizării limbii găgăuze în contextul scăderii numărului de vorbitori, marginalizării culturii găgăuze și influenței altor limbi și culturi. Una dintre autoarele legii, Ekaterina Jekova, a explicat că „există multe motive pentru care limba găgăuză a ajuns în această situație, dar cel mai important este că, de-a lungul anilor, nicio autoritate nu a creat condițiile necesare pentru ca limba găgăuză să devină fundamentul și valoarea principală a Găgăuziei. Acesta este motivul pentru care limba găgăuză este cea mai vulnerabilă dintre cele trei limbi utilizate în autonomie”.
De-a lungul anilor, am scris numeroase articole despre problema limbii găgăuze și, din păcate, nu pot spune că acestea au avut un impact semnificativ sau că au schimbat ceva. Nu se poate spune că în Găgăuzia nu se fac eforturi pentru revitalizarea limbii, dar realitatea este că numărul vorbitorilor de găgăuză continuă să scadă, fapt confirmat de ultimele statistici.
Cum văd eu soluția? Consider că ideea de a începe revitalizarea limbii din familie nu mai este suficientă. În ultimele decenii, în Găgăuzia au crescut generații de copii care nu pot vorbi, scrie sau gândi în găgăuză. Astfel, în familiile unde nu mai există bunici, iar părinții nu cunosc limba, copiii nu au nicio șansă să o învețe. În aceste condiții, ar trebui să ne concentrăm pe educația preșcolară și școlară, mărind nu doar numărul orelor de limba găgăuză, ci și numărul materiilor (cel puțin umaniste) predate în această limbă. Acest proces ar trebui să continue pe tot parcursul educației, inclusiv în colegii și universități.
În plus, cred că ar trebui să se introducă prin lege obligativitatea ca toate ședințele Comitetului Executiv și ale Adunării Populare din Găgăuzia să fie desfășurate exclusiv în limba găgăuză. În prezent, autoritățile transferă responsabilitatea salvării limbii asupra copiilor și adolescenților, sperând că aceștia vor crește și își vor învăța copiii limba maternă. Dar aceasta este o chestiune a viitorului, iar noi trăim în prezent. Dacă autoritățile nu respectă propriile cerințe privind utilizarea și protejarea limbii găgăuze, cum pot pretinde ceva de la cetățeni? Mai mult, dacă toate ședințele oficiale s-ar desfășura în găgăuză, acest lucru ar motiva și populația adultă să învețe limba, măcar pentru a înțelege ce discută deputații și membrii Executivului despre viitorul lor.
Știu că mulți dintre criticii mei vor găsi argumente contra. Unora li se va părea o măsură prea dură, altora nerealizabilă. Dar am un singur răspuns: cine vrea – găsește soluții, cine nu – găsește scuze. Am căutat scuze prea mult timp. A venit momentul să acționăm.
Nata Cebotari
Jurnalistă din Găgăuzia
